Mănăstirea Sinaia (județul Prahova)

Divertisment

Mănăstirea Sinaia, așezământ ortodox din orașul Sinaia, județul Prahova, este prima construcție din aria actualei stațiuni, fiind ridicată la sfârșitul secolului al XVII-lea de spătarul Mihail Cantacuzino (1640-1716).

Ctitorul mănăstirii, Mihail Cantacuzino, a făcut împreună cu mama sa Elena și cu sora sa Stanca un pelerinaj la Locurile Sfinte, ajungând cu această ocazie și la Muntele Sinai, unde s-a rugat la Mănăstirea Sfânta Ecaterina. Impresionat de măreția biblică a locurilor vizitate, a construit, la reîntoarcerea în țară, o frumoasă mănăstire, închinată Sfintei Fecioare Maria, pe care a numit-o Sinaia.

Înainte ca la poalele Muntelui Furnica, din lanțul Bucegilor, să se ridice acest edificiu, în zonă se întindeau păduri de brazi seculari. Erau locuri pustii cu drumuri puține și greu accesibile, unde trăiau în liniște călugări solitari.

Încă din secolul al XV-lea călugării s-au adăpostit în crăpăturile stâncilor și în peșterile acestor munți, iar mai târziu în bordeie de piatră și schituri de lemn.

Așa au fost construite și cele două schituri: Schitul Sfânta Ana, aflat la cinci kilometri de mănăstire și Schitul Sfântul Nicolae, aflat la o distanță de un kilometru de mănăstire. Schitul Sfânta Ana, ridicat în 1453, a fost mai degrabă o mică capelă pentru pustnicii de prin împrejurimi, care se adunau o dată pe săptămână la rugăciunea comună și împărtășirea cu Sfintele Taine. Cel de-al doilea schit, Schitul Sfântul Nicolae, a fost construit în anul 1580.

Legenda zidirii Mănăstirii Sinaia tocmai în preajma Schitului Sfântului Nicolae se referă la istorioara care a făcut să fie construită o mănăstire în acest loc. Pustnicul era păzitorul Schitului Sfântul Nicolae și obișnuind să-și facă rugăciunea de noapte într-o poieniță din fața bisericuței, s-a învrednicit să audă într-o noapte de august a anului 1683, glasuri îngerești care premăreau pe Maica Domnului. Bătrânul preot, după ce a făcut cunoscută părinților și duhovnicului minunea, a fost trimis la București, să povestească și mitropolitului cele întâmplate. La rândul său, mitropolitul l-a chemat la el, ca să afle din gura bătrânului, pe spătarul Mihail Cantacuzino, căruia îi cunoștea dorința de a zidi o mănăstire undeva în munții Țării Românești. Mihail Cantacuzino, frate al domnitorului de atunci, tocmai venise dintr-o călătorie de la Locurile Sfinte. În această călătorie, boierul valah s-a oprit cu evlavie în locurile memorabile pe unde trecuse Mântuitorul, ajungând până la Muntele Sinai, munte pe care Moise primise Tablele Legii. Așezarea și înfățișarea Mănăstirii Sfânta Ecaterina din Sinai l-au impresionat îndeosebi și gândul unui echivalent în țara sa, probabil că se înfiripase.

Luând astfel cunoștință de vedenia călugărului, spătarul, însoțit de vătaful plaiului și de călugăr, a urcat în sus pe apa Prahovei, străbătând strâmtorile până în locul unde călugărul primise minunatul semn divin. A fost impresionat de frumusețea locului, de măreția munților, de susurul apelor limpezi. Gândindu-se însă la pustietatea locului unde se aflau și la greutatea drumului pe care l-au străbătut, spătarul Mihail Cantacuzino credea că nu-și va putea materializa gândul de demult și că nu-și va putea îndeplini făgăduința tainică către Dumnezeu. A fost încurajat de vătaful plaiului, care îl însoțise (de la Câmpina), ce s-a angajat să aducă muncitori cu brațele și căruțele din munți, lemn și piatră găsindu-se la fața locului.

Spătarul începe astfel în anul 1690 construcția mănăstirii, pe care dorea să fie o ctitorie „în amintirea Sinaei celei mari”, concretizând gândul său de mulțumire și recunoștință adresat lui Dumnezeu. El va termina de zidit mănăstirea abia în anul 1695, din cauza greutăților drumului pentru transportul materialelor și al oamenilor, care „numai vara puteau lucra în acea pustietate”.

Ctitoria cantacuzină a fost sfințită la 15 august 1695, la sfințire luând parte însuși voievodul Constantin Brâncoveanu și mitropolitul Țării Românești, Teodosie. Noua ctitorie din munții Bucegi avea, potrivit dorinței ctitorului, înfățișarea unei adevărate fortărețe, de forma unui patrulater, cu ziduri puternice, groase și înalte. Pe fiecare latură a incintei au fost ridicate chiliile, iar la mijloc biserica.

La construcția zidurilor de incintă, a chiliilor, cât și a bisericii, zidarii, aduși de spătar de la Colțea, au folosit piatră de râu și de stâncă, iar lemnul era adus din pădurile apropiate, de locuitorii satelor Teșila, Trestieni și Comarnic. La construcția mănăstirii au contribuit și pustnicii care se aflau prin pădurile acestor locuri, pustnici care au rămas apoi în mănăstire, în viața de obște, conduși de starețul Nicodim, primul stareț al mănăstirii.

Ceea ce constituia cu adevărat o problemă în desfășurarea lucrărilor de construcție era drumul, care îngreuna foarte mult transportul materialelor. În ceea ce privește starea drumului, acesta a rămas același, o simplă potecă, până în anul 1739, când, înainte de războiul cu rușii și turcii, austriecii trimit salahori pentru a face drumul. Abia de acum se poate vorbi despre accesul cu carul pe vechea potecuță spre Sinaia, dar de cele mai multe ori și acesta era foarte periculos.

Intrarea în curtea vechii mănăstiri se face printr-un gang boltit în semicilindru, lung de circa 6 metri și înalt de 2 metri, deschis la jumătatea laturii de răsărit a patrulaterului incintei. Deasupra acestui gang era construit un turn de pază, servind și de clopotniță în același timp, și care a ars în războiul din 1788, când mânăstirea a fost distrusă și arsă de către austrieci și apoi de turci. Aflată sub acest turn-clopotniță, intrarea nu permitea decât un spațiu cât ar încăpea și ar trece un om călare.

Impresionează de la prima vedere dispunerea armonioasă a clădirilor pe cele patru laturi ale incintei, la egală distanță de punctul central pe care se ridică biserica. Aceste clădiri fac, spre exterior, corp comun cu zidurile înalte. Prin masivitatea lor, zidurile de incintă dovedesc că, de la început, ctitoria lui Mihail Cantacuzino avusese și rosturi de apărare, scurgerea timpului nereușind să schimbe această înfățișare.

Biserica voievodală, o construcție modestă cu o lungime de 15 metri și o lățime de 6 metri, cu pridvor deschis pe arcade susținute de coloane, prevăzută cu un turn-clopotniță, este una din primele construcții din țară la care apar elemente noi, ce se vor integra stilului muntenesc din secolul al XVIII-lea. Biserica este construită din piatră și cărămidă și este situată în incinta vechii cetăți.

Planul bisericii, având forma dreptunghiulară, urmărește în exterior conturul unei cruci latine, neobișnuit la noi. Biserica voievodală din Sinaia devine prin această dispoziție o biserică singulară în epocă, în Muntenia. Atât de original ca formă exterioară, planul bisericii este tot atât de original și ca dispoziție interioară. În interior, biserica are obișnuitele încăperi: pridvorul, pronaosul, naosul și altarul. Pridvorul, element nou în arhitectura bisericească, ocupa un spațiu larg în cadrul întregului edificiu, având aceeași lărgime spre exterior ca și pronaosul și altarul. Ușa de la intrare în pronaos este încadrată de o ramă de piatră, bogat sculptată cu elemente inspirate din repertoriul arhitecturii Renașterii, caracteristice ctitoriilor lui Mihail Cantacuzino. Pisania, așezată deasupra ușii, care poartă inscripția cu data „1795” (anul reparației efectuate după războiul din 1788), este încadrată de reprezentarea sculptată a profetului Aaron cu toiagul înfrunzit și a lui Moise, cu Tablele Legii.

Biserica voievodală, construită în stil brâncovenesc, stil de influență barocă, are drept caracteristici coloanele sculptate în piatră și ornate cu motive florale și vegetale, adăugând pronaosului, naosului și altarului o a patra încăpere sub forma unei camere deschise susținută de coloane: pridvorul.

Ca și celelalte ctitorii ale spătarului Mihail Cantacuzino, biserica mănăstirii Sinaia, inclusiv paraclisul, au fost zugrăvite de la început de cunoscutul Pârvu Mutu, pictorul favorit al familiei Cantacuzinilor. În pictura bisericii cantacuzine predominau trei culori: roșu, galben și fond albastru. Din pictura ce acoperă zidurile interioare ale bisericii se consideră ca fiind originale și aparținând lui Pârvu Mutu scenele ce decorează pridvorul bisericii, pictura din pronaos și din naos, „Pantocratorul”. Deasupra ușii de la intrare în pronaos este zugrăvită Icoana hramului acestei biserici „Adormirea Maicii Domnului”.

Ulterior, datorită noilor necesități, s-a impus construirea unei noi biserici și a unui număr mai mare de chilii. În incinta nouă, pe latura de răsărit a vechii incinte, este așezată biserica mare închinată Sfintei Treimi. Biserica mare a fost construită din piatră și cărămidă între anii 1842-1846, prin stăruința călugărilor care trăiau aici.

Deteriorată de mai multe ori, biserica a fost minuțios restaurată între 1898-1903, cu cheltuiala Eforiei Spitalelor Civile din București, în timpul starețului Nifon Popescu.

Biserica cea mare are un plan treflat, iar interiorul ei este divizat în trei părți specifice locașurilor de cult ortodoxe: pronaos, naos și altar. Noua biserică, construită într-un stil arhitectural ce îmbină armonios, atât în interior, cât și în exterior, vechiul stil moldovenesc cu elemente arhitecturale ale renașterii brâncovene, este o construcție-sinteză unică arhitecturală. În ansamblul său arhitectural, biserica mare se impune prin dimensiunile sale, prin armonia planului arhitectonic, ca o adevărată „Catedrala a Carpaților”.

Pictura inițială a bisericii mari a fost executată de D. Cătulescu. Dacă pictorul D. Cătulescu, prin combinație de stiluri, reușește un nou stil în pictura bisericii mari — „stilul românesc”, după lucrările de refacere efectuate bisericii mari (1898-1903), când i se modifică planul arhitectonic, este schimbat și stilul picturii.

Pictura a fost refăcută de pictorul danez Aage Exner, unul dintre membrii echipei de restauratori veniți în țară în timpul regelui Carol I. Biserica mare a mănăstirii Sinaia a fost terminată de pictat în anul 1903 (o suprafață de aproximativ 2.000 metri pătrați), iar în același an, cu ocazia resfințirii bisericii, Exner a fost decorat cu „Medalia Refacerii”.

Bine executată ca tehnică, pictura bisericii mari reliefează studiul făcut de Exner la bisericile vechi, câștigând experiență în pictura bizantină. El nu a reușit însă să înțeleagă mesajul profund al picturii bizantine, acela de a scoate în evidență mai mult „omul transfigurat”, „duhovnicesc” și mai puțin chipul „omului trupesc” (ca în picturile renascentiste). Culorile care predominau în pictura bisericii sunt: roșu, auriu mozaicat, albastru și verde.

Clopotnița aflată în partea de miazăzi a noii incinte a fost zidită din piatră din temelie în anul 1892. Turnul acestei clopotnițe adăpostește clopotul Mănăstirii Colțea, din București, adus la Sinaia în 1893, cântărind 1.700 kg. Este vorba de clopotul pe care spătarul Mihail Cantacuzino l-a dăruit Mănăstirii Colțea, o altă ctitorie a sa. Spătarul Mihail înzestrase și ctitoria de la Sinaia cu un clopot, dar în timpul războiului din 1787-1788, mănăstirea a suferit grele pierderi, printre care și clopotul donat de ctitor.

Corpul de clădire din partea de nord, dinspre pârâul Peleș a fost construit din piatră și lemn, între anii 1840-1842, de către starețul Ioasaf și servește ca spațiu pentru chilii și cancelaria mănăstirii. Corpul de clădire din partea de sud a incintei noi a fost construit în anul 1847, prin osteneala starețului Paisie. Este o construcție solidă și impunătoare, zidită din piatră și lemn, cu terasa pe latura sudică. La început, această clădire a servit ca loc de odihnă pentru pelerini (arhondaric), apoi ca adăpost pentru familia regală: aici au fost găzduiți regele Carol I și regina Elisabeta până la finalizarea lucrărilor de la Castelul Peleș (1883).

Pentru a fi în permanență la curent cu ultimele noutăți și informații din orașul tău, urmărește-ne pe Facebook.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *